Sefute si bossulici

Unele corporatii au nascut monstri. Exista o categoria aparte de functionari, descendenti din familii princiare sau chiar zeitati. Asa se explica atitudinea lor asupritoare, omniscienta si autosuficienta. Functiile pe care au ajuns sa le detina la un moment dat, cu eforturi mari, au insemnat incoronarea lor; sansa lor de a-si manifesta sangele albastru in randul muritorilor de rand. Momentul de glorie al acestor oameni deriva direct din puterea unei functii.
Toate sechelele, neajunsurile si frustrarile primilor ani de viata vor fi razbunate acum.
Sunt usor recognoscibili in oras, la restaurante, intr-un concediu. Privirea grava, senzatia ca le-a picat ceva greu la stomac, importanta debordanta si vibe-ul de sictir fata de ei, de familiile lor, de personalul care ii serveste, de trecatori sunt elementele care ii desconspira. De fapt ei nici nu vor sa treaca nevazuti. Ei simt nevoia sa “emita” si in afara biroului importanta statului lor. Au nevoie ca ceilalti oameni sa se intrebe “cine e buldogul asta”? “Sigur e cineva important”…
Dar cum sunt ei la locul de munca? Ii iubesc subalternii? Sigur ca nu. Ii iubesc superiorii? Sigur ca nu. Ii iubesc familiile lor? Putin probabil. Toti cei din jur sunt prea limitati si incompetenti ca sa le inteleaga lor maretia, importanta faptelor lor si preocuparea permanenenta. Oricum, nici nu isi doresc sa fie iubiti. Lor le place energia negativa provenita din asuprirea si injosirea altor oameni. Le place sa faca rau si sa controleze tot ce se intampla.
Daca acesti oameni s-ar rezuma la a-si face meseria cu excelenta si la a avea rezultate, ar trebui clonati.
Problemele deriva insa din toxicitatea lor si din egocentrismul nemasurat care ar trebui sa ascunda cu tact sindromul impostorului si slaba stima de sine.
Prin profilul lor cu inclinatii psihosociopate, ei reusesc destul de usor sa vaneze rezultate profesionale, sa fie oportunisti si sa se infiltreze pe langa cine trebuie, devenind astfel indispensabili pentru organizatie.
Pe termen lung, impactul prezentei lor asupra echipelor poate fi catastrofic.
Din cauza nesigurantei interioare, ei consuma cantitati uriase de energie pentru a se securiza, pentru a se asigura ca nimeni nu le poate lua locul, pentru a se asigura ca nimeni in afara de ei nu stie the big picture. Au tendinta sa se suprasolicite practicand un soi de ubicuitate profesionala, a se tine cont de originile lor divine, pentru a mentine astfel controlul. Ei traiesc intr-un paradox teribil. Au nevoie de subordonati competenti insa prea multa competenta, scapata de sub control, reprezinta un cosmar de nesuportat pentru ei.
Ei nu cresc si nici nu capaciteaza oameni. Prefera sa se inconjoare de vasali, de supusi care sa ii stie de frica si sa isi asigure astfel o domnie eterna asigurata de acest stil totalitarist.
Bunul mers al unei companii tine, nu de reguli, de comunicare sau de beneficii ci de nivelul emotional al oamenilor.
Astazi, mai mult ca niciodata, este necesara o schimbare de paradigma in randul companiilor.
Nu este nevoie de conducatori rai dar nici buni. Este nevoie de oameni drepti, fermi, corecti. De conducatori respectabili care stapanesc anumite virtuti interioare pe care le pot manifesta atunci cand deciziile lor sunt incomode si neplacute. Un manager valoros este acela care este el insusi un exemplu, o inspiratie de profesionalism, corectitudine, valori umane si sociale.