Eu inteleg oamenii fierti dupa bani.
La un moment dat, obosesti sa fii nevoit sa explici cine esti. Cu bani, nu mai trebuie.
E ca la YouTube Premium: nu platesti pentru continut, ci ca sa scapi de zgomot.
La fel si in viata — platesti ca sa eviti reclamele umane: privirile care te masoara din cap pana-n picioare, comentariile care-ti traduc hainele, vocea aceea tendentioasa care-ti spune cat costa ceva, doar ca sa te puna la locul tau imaginar.
Pentru astfel de oameni — pentru linistea de a nu mai fi citit prin eticheta hainei sau pretul unui gest — merita sa trudesti pentru bani.
Nu ca sa epatezi, ci ca sa nu mai fii nevoit sa te explici.
Cu bani iti cumperi spatiu: intre tine si prostul gust, intre tine si intrebarile nepotrivite, intre tine si lumea care confunda familiaritatea cu accesul.
Iti cumperi tacere — acel lux rar al nevoii de a nu raspunde.
Iti cumperi distanta — nu ca sa te ridici deasupra, ci ca sa nu te murdaresti coborand.
Da, totul e fake. Manevre, politeturi, atentii cumparate.
Dar macar e un fake linistit. Un fals bine platit, care tace.
Mult mai suportabil decat sinceritatea vulgara a celor care nu stiu sa se poarte, dar se lauda ca „macar sunt ei insisi”.
Intr-o lume care confunda libertatea cu lipsa de rusine, banii nu te fac mai bun — te fac doar neatins.
Si uneori, e tot ce-ti trebuie.