Dorinta nu apare niciodata din senin. Ea are intotdeauna o radacina: o placere ce cere sa fie gustata, un gol ce cere sa fie umplut, o imagine ce cere sa fie intrupata. Dorinta este felul in care viata interioara isi inventeaza propria hrana. Si, chiar daca o traim ca pe o forta spontana, ea poarta amprenta unei nevoi mai adanci – fie reale, fie iluzorii.
De aici se nasc dorinte tinere. Ele sunt grabite, arzatoare, fragile. Cer satisfactie rapida. Le recunosti dupa nelinistea pe care o lasa in urma: chiar daca sunt implinite, te intorci curand la un nou gol. Sunt dorintele egoului sezonier, care vrea sa posede, sa imite, sa semene cu cineva, sa se umfle intr-o imagine. Sunt ca niste cioburi de oglinda: stralucesc pentru o clipa, dar nu alcatuiesc niciodata un intreg.
Exista apoi dorinte vechi. Acestea raman ani de zile in subsolul vietii noastre. Le purtam ca pe promisiuni uitate, ca pe piese de muzeu. Dar timpul nu iarta nici dorintele: omul se schimba, iar dorinta, daca nu se transforma odata cu el, devine straina. Atunci cand, dupa un deceniu, reusesti sa atingi ceea ce ai visat, nu mai simti implinire. Simti nepotrivire. Cel care a dorit nu mai esti tu, iar implinirea suna ca o ironie. Uneori mai rau decat neimplinirea.
Aici se naste intrebarea incomoda: cand ti-ai actualizat ultima data dorintele? Cate dintre ele apartin prezentului tau viu si cate sunt ramasite ale unui tu pe care nu-l mai recunosti?
Dincolo de dorinte, insa, exista necesitati. Acestea nu au in centru placerea, ci o viziune. Ele nu cer sa fie satisfacute, ci sa fie urmate. Le simti nu ca pe un gol ce trebuie umplut, ci ca pe o corespondenta: simt ca imi apartine sa fac asta, sa merg acolo, sa primesc asta. Poate fi un curs, o intalnire, un obiect anume – dar toate apar ca trepte pe o scara invizibila, ca pregatiri pentru ceea ce urmeaza.
De aceea e vital sa inveti sa distingi intre:
dorinta tanara – pofta de moment;
dorinta veche neactualizata – relicva unui sine disparut;
necesitate – pas firesc al devenirii tale.
Altfel risti sa traiesti intr-un muzeu al dorintelor moarte sau intr-un carusel al poftelor fragmentare, pierzand vocea aceea discreta care iti indica pasii reali.
A trai filosofic inseamna a privi dorinta in fata si a o intreba: esti tu o piesa din puzzle-ul pe care il intuiesc, sau esti doar un fragment egotic? Numai asa vei evita sa te ratacesti printre iluzii si vei invata sa pasesti pe drumul tau autentic.