Despre virtute, imagine si reflexele morale ale unei societati capitaliste
In mod paradoxal, in societatile capitaliste – unde ascensiunea financiara este simbolul succesului- politicienii castiga adesea capital moral doar daca par sa nu fi reusit tocmai ceea ce restul societatii apreciaza: acumularea de avere. Intr-o lume care ridica in slavi prosperitatea individuala, omul politic este presat sa afiseze un soi de modestie materiala, uneori artificiala.
Poate ca nu politicianul este problema, ci faptul ca nu traim intr-un capitalism pe deplin format, ci intr-o versiune care imprumuta cuvintele sistemului, nu si criteriile lui.
O societate care aspira la regulile pietei, dar judeca dupa reflexe premoderne, va confunda firesc imaginea cu moralitatea.
Aceasta contradictie ridica o intrebare esentiala: de ce saracia aparenta devine criteriu de credibilitate politica?
Pentru a raspunde, trebuie privite mecanismele morale, simbolice si psihologice care transforma imaginea „omului simplu” in forma de legitimitate publica.
1. Saracia aparenta ca semn al virtutii: „a avut ocazia sa fure si nu a facut-o”?
Una dintre primele interpretari – de inspiratie aristotelica – este ca omul virtuos se defineste prin actiuni si omisiuni. In mentalul colectiv:
daca un politician este sarac, desi a avut acces la putere, inseamna ca nu a furat.
Schema este simpla, dar eficienta:
puterea ofera ocazia abuzului;
abuzul este considerat natural;
cel care nu abuzeaza devine exceptie.
In aceasta logica, „saracia” devine certificat indirect al virtutii.
Rationamentul ramane insa viciat: integritatea nu se demonstreaza prin absenta.
Dar simbolic functioneaza. Societatea nu cere dovezi pozitive, ci lipsa simptomelor.
2. Politicianul sarac ca erou stoic: „banii nu conteaza pentru el”
In traditia stoica si crestina, renuntarea la bogatie semnala controlul de sine.
Liderul care se prezinta modest transmite imediat:
„nu urmaresc castigul personal”;
„nu sunt dominat de lacomie”;
„valorile mele sunt mai sus decat interesul”.
In politica, virtutea nu este doar morala: este instrument de autoritate.
Asa apare decorul moral al liderului auster – o scenografie eficienta, nu neaparat autentica.
3. Identificarea bazinului electoral: omul simplu ca oglinda
Mecanismul cel mai puternic este afectiv.
Alegatorii se simt mai in siguranta langa cineva perceput „de-al lor”.
Intr-o societate cu diferente economice mari:
majoritatea nu traieste in prosperitate;
nu se simte reprezentata de elite reale;
resimte diferenta ca pe o amenintare.
Politicianul modest devine punte:
„este ca mine”, „ma intelege”, „nu vine dintr-o lume paralela”.
Este o estetica a modestiei, nu o etica a ei.
4. Imitarea modelelor care au functionat
Rene Girard ar spune ca politicienii nu isi construiesc strategiile singuri: le imita.
Daca modestia vizibila a adus succes altora, altii o vor copia.
Nu pentru ca sunt virtuosi, ci pentru ca modelul functioneaza.
Rolurile se repeta mecanic, ca intr-un ritual.
Imaginea devine tehnica politica, iar tehnica se pastreaza pentru ca aduce rezultate.
5. Spatiul public devine un spatiu domestic: telenovelizarea politicului
Alegatorul nu urmareste arhitectura guvernarii -mecanisme, institutii, bugete.
Urmareste detalii intime:
cu ce se imbraca politicianul;
ce masina conduce;
unde isi face cumparaturile;
cum arata casa.
Criteriul moral devine criteriu vizual.
Dulapul bate decizia.
Viata privata eclipseaza responsabilitatea publica.
6. Campanii scumpe, politicieni „saraci” si votanti remunerati
Aici se vede o ruptura rara de logica: un politician poate fi personal modest, dar o campanie moderna costa milioane.
Nu pentru ca el traieste in lux, ci pentru ca accesul la putere este un mecanism scump:
logistica, oameni, strategie, media, teren, tehnologie.
Mai mult: cei mai zgomotosi sustinatori ai liderilor modesti sunt adesea remunerati.
Mobilizarea nu este romantica – este organizata.
Astfel, austeritatea este mimata tocmai de cei impinsi in scena de un aparat costisitor.
7. Dincolo de imagine: ce face un om sarac cand ajunge la putere?
Filosofia pune intrebarea reala:
ce face un om sarac cand intra intr-un spatiu in care circula resurse enorme?
Platon: puterea amplifica ce exista deja.
Aristotel: caracterul, nu lipsa banilor, determina comportamentul.
Machiavelli: omul fara resurse devine dependent de cei care i le ofera.
Montesquieu: puterea il tensioneaza intre frica si ambitie.
Saracia nu garanteaza nimic.
Nu este virtute, nici dovada de cumpatare.
Este doar o conditie.
Caracterul este criteriul real – si exact acesta nu se vede.
Cum ar putea o societate sa produca lideri adevarati atata timp cat nu isi inalta propriul nivel de cultura civica, nu isi corecteaza slabiciunile morale si nu incepe sa ceara, cu adevarat, oameni mai buni decat ea insasi?