Exista un mecanism moral aproape invizibil, dar perfect recognoscibil in viata de zi cu zi: oamenii devin blanzi, amabili, disponibili doar atunci cand au ceva de castigat. Atunci cand interesul lor dispare, dispare si pretul pe care ti-l acorda. Valoarea persoanei se reduce la utilitatea pe care o poate furniza. Nu ai nevoie de mari sisteme filosofice pentru a observa acest lucru; este suficienta experienta comuna: o voce calda devine brusc rece, o prezenta de altadata atenta devine apatica exact in clipa in care nevoia celuilalt a fost satisfacuta.
Aceasta dubla masura – afectiune cand esti instrument, indiferenta cand esti tu insuti – tradeaza o mentalitate profund mercantila. Iar intrebarea este daca aceasta conditie este o deviere morala, o problema de caracter, sau un simptom al unei lumi mai largi care a pierdut campul libertatii interumane.
1. De la agora la algoritm: declinul spatiului comun
In Grecia antica, intalnirea in agora nu reprezenta un contract afectiv si nici un schimb de avantaje; era un spatiu al libertatii gandului, unde statutul putea fi suspendat in favoarea ideilor. Acolo, omul se prezenta nu ca mijloc, ci ca prezenta. Aristotel putea discuta cu discipolii, sofistul putea dialoga cu negustorul, poetul putea provoca politicianul. Relatiile nu erau lipsite de interes, dar interesul nu era esenta lor.
Astazi, spatiul comun a fost inlocuit de spatiul calculului. In locul agorei avem retele sociale algoritmice, unde vizibilitatea este capital, atentia este moneda, iar prezenta celuilalt este filtrata printr-o intrebare unica:
“Ce castig din asta?”
Nu mai participam la comunitate, ci o folosim.
Nu mai intalnim oameni, ci oportunitati.
In acest climat moral, dubla masura nu mai este exceptia, ci norma.
2. Omul ca mijloc sau ca scop
Immanuel Kant avertiza ca degradarea morala incepe exact aici: atunci cand il folosesti pe celalalt doar ca mijloc, nu si ca scop in sine.
Nu utilizarea in sine este problema – cooperarea umana implica inevitabil interese – ci reducerea celuilalt la functia sa pentru noi.
Dubla masura devine evidenta atunci cand raportarea la o persoana inceteaza sa fie relatie si devine o economie a afectelor:
– te tratez frumos cat timp imi esti util;
– te ignor cand nu mai am de castigat;
– iti cer explicatii sau am pretentii doar pentru ca nu mai oferi ceea ce ofereai;
– te elimin cand devii inutil.
Acest comportament nu doar ca il instrumentalizeaza pe celalalt, ci si pe sine insusi: cel care traieste doar in logica interesului devine captivul ei, incapabil sa mai perceapa alt tip de legatura.
3. Normalitatea devianta: este oare natural interesul?
Poate ca este „normal” ca oamenii sa functioneze astfel, in sensul ca instinctele sociale au evoluat in jurul reciprocitatii avantajoase. Dar ceea ce este „normal” biologic nu este neaparat legitim moral. Filosofia incepe acolo unde punem sub semnul intrebarii ceea ce pare natural si inevitabil.
Daca interesul este fundamentul relatiilor contemporane, atunci normalitatea este ea insasi distorsionata. Societatile bazate exclusiv pe interes nu produc comunitati, ci retele tranzactionale, fragile si oricand reversibile.
4. Exista alternative? Prietenia ca spatiu al libertatii
Aristotel definea prietenia adevarata ca pe o relatie in care nu-l doresti pe celalalt pentru ceea ce poate oferi, ci pentru ceea ce este.
Aici apare singura forma reala de libertate interumana: libertatea de a nu folosi, de a nu calcula, de a nu converti afectul in profit.
Prietenia autentica este un act de rezistenta impotriva dublului standard dominant. Ea restabileste demnitatea celuilalt ca scop in sine. Intr-o astfel de relatie, poti fi fara sa fii util; poti gresi fara sa fii eliminat; poti avea un moment slab fara sa ti se retraga afectul.
De aceea, prietenia este si un exercitiu al libertatii proprii:
libertatea de a fi tu intr-o lume care iti cere sa fii folositor.
5. Concluzie: dubla masura nu este un destin
Dubla masura a devenit simptomul unei societati orientate spre tranzactie, performativ si calcul: „ce iau de aici?”.
Dar nu este un destin.
Nu este universal.
Nu este esenta naturii umane, ci doar reflexul unei lumi care a uitat ca omul nu este doar functie, ci prezenta.
A trai fara dubla masura inseamna a reintroduce in relatiile noastre criteriul uman:
– sa vezi in celalalt un scop, nu o unealta;
– sa nu confunzi valoarea omului cu utilitatea lui;
– sa cauti prietenia in sens tare, nu alianta de oportunitate.
Adevata noblete incepe acolo unde se termina interesul.
Acolo unde poti spune: „Nu-mi folosesti la nimic, dar imi pasa de tine.”