Ne-am schimbat zeii, dar am pastrat foamea.
Candva mergeam la biserica dintr-o nevoie de sens; acum mergem la retreat-uri „de vibratie inalta” dintr-o nevoie de distractie.
Am inlocuit tamâia cu betisoare parfumate, icoanele cu cristale, rugaciunea cu „manifestarea abundentei”.
Nimic nu s-a schimbat, doar ambalajul e nou.
Aceeasi graba. Aceeasi superficialitate lucioasa.
Aceeasi industrie a golului frumos impachetat.
Ne hranim cu fast everything: fast food, fast fashion, fast therapy, fast spirit.
Totul trebuie sa se digere usor, sa dea senzatia de progres fara efort, de iluminare fara criza, de sens fara tacere.
Sufletul a devenit un produs, cu workshop-uri si oferte de tip „early bird”.
Unii cumpara haine, altii cumpara initieri.
Amandoi isi schimba imaginea, nimeni nu-si schimba viata.
Cei care vand „vindecare” sunt noii preoti.
Nu mai poarta sutane, ci haine de yoga si zambete marketate.
Iti spun ca esti lumina, dar iti vand acelasi gol sub forma de pachet complet: dans extatic, cacao ritualica si promisiunea ca „vei deveni tu insuti”.
Dar tu nu vrei sa devii tu insuti.
Vrei doar sa te simti viu.
Sa nu te plictisesti.
Sa simti ca se intampla ceva. Orice.
Orice sa te fereasca de linistea care te-ar putea confrunta cu adevarul.
Societatea noastra nu mai cauta adevarul — cauta doar o noua forma de senzatie.
„Constiinta” a devenit un alt drog, o alta industrie prospera.
O noua piata pentru sufletele obosite, care nu mai cred in Dumnezeu, dar inca spera la o reducere de 20% la iluminare.
Am obosit sa ne distram, acum vrem sa ne „vindecam”.
Dar si vindecarea a devenit o forma de divertisment: o poza cu ochii inchisi, un citat de Osho, un selfie cu linistea.
Totul pentru imaginea ca suntem „pe drum”.
Dar niciun drum nu duce nicaieri cand mergi doar in cercul propriului narcisism.
Si peste toate pluteste o foame.
Foamea oamenilor care ar face orice pentru bani, faima si putere – orice, mai putin sa munceasca.
E aceeasi foame care a mutat idolii din temple in ecrane, care a inlocuit rugaciunea cu brandingul personal si smerenia cu networkingul.
Toti vor sa fie vazuti, admirati, confirmati.
Nimeni nu mai vrea sa taca, sa sape adanc, sa stea cu sine.
Lucrarea interioara nu mai are audienta.
Nimeni nu mai vorbeste despre tacere, despre austeritate, despre rabdare.
Sunt cuvinte prea grele pentru o lume care vrea totul „in 5 pasi simpli”.
Dar sufletul nu se repara pentru spectacol.
El nu cere lumina, ci adevar.
Nu divertisment, ci sens.
Si, uneori, absenta oricarei certitudini.
Poate ca intr-o zi, cand tot acest zgomot va obosi si pe cei mai luminosi dintre noi, ne vom trezi fara dorinta, fara guru, fara filtre.
Si poate atunci, in tacerea aceea brutala, vom intelege ca am cautat revelatia doar ca sa evitam realitatea.
Si ca, in timp ce ne inaltam vibratiile, ne-am pierdut gravitatia.