Despre proportii false si rasturnarile regizate ale lumii vizibile
Se spune ca buturga mica rastoarna carul mare. Dar in lumea de astazi, adevarul e altul: buturga mica nu rastoarna nimic – ea doar acopera, ca un decor de teatru, confruntarea dintre forte mult mai mari.
In mediile sociale, totul pare sa se prabuseasca dintr-o intamplare, dintr-un cuvant, dintr-un gest aparent neinsemnat. O imagine, un scandal, o postare par sa rastoarne cariere, destine, reputatii. Dar aceste „rasturnari” nu sunt spontane: sunt mise-en-scene-uri, regizate cu o precizie care tradeaza altceva – existenta unor caruri care se ciocnesc intre ele, in spatele cortinei.
Teatralitatea caderii
Lumea digitala iubeste spectacolul. Si nimic nu serveste mai bine acestui spectacol decat ideea ca un gest mic, un om mic, o „buturuga” minuscula ar fi capabila sa darame ceva mare.
E reconfortant: ne ofera iluzia ca puterea poate fi inversata de hazard, ca ordinea poate fi sparta de o scanteie. Dar aceasta poveste e o fictiune morala. In realitate, fiecare „rasturnare brusca” are in spate un conflict intre puteri mari, o negociere tacuta, o rearanjare de imagine, o strategie de vizibilitate.
Buturga mica nu face decat sa joace rolul vizibil al unei miscari invizibile.
Mecanismul vizibilitatii
In mediile sociale, aparentele sunt mai importante decat cauzele. O cadere publica trebuie sa aiba un chip recognoscibil, o cauza usor de inteles, o „poveste” simpla. Astfel, atentia colectiva e orientata spre detaliul care pare sa fi rasturnat totul, in timp ce mecanismele reale – politice, economice, mediatice – raman in umbra.
Se fabrica vinovati, se inventeaza „buturugi”. Dar adevarata miscare e intre carurile mari, nu intre ramurile mici.
Spectacolul rasturnarilor
Rasturnarile publice sunt, de multe ori, forme de regie sociala. Un car se rastoarna doar atunci cand altul il impinge.
Ceea ce se prezinta ca „incident”, „scandal”, „descoperire”, este adesea momentul ales, calculat, perfect temporizat pentru a reconfigura scena.
In acest sens, mediile sociale nu produc haos, ci il coregrafiaza. Haosul e doar o parte din regie, un episod menit sa distraga atentia de la adevarata lupta pentru imagine, care nu se da in comentarii, ci in culise.
Despre imagine si control
Personalitatile publice sunt astazi mai expuse ca oricand, dar nu pentru ca sunt mai vulnerabile, ci pentru ca sunt folosite ca simboluri intr-un joc mai amplu de perceptii. O imagine „rasturnata” serveste alte imagini care trebuie ridicate.
In acest ciclu, autenticitatea dispare. Ramane doar impresia ca micile intamplari nasc mari prabusiri. In realitate, carul mare nu se rastoarna niciodata fara o logica mai adanca, fie ea morala, sociala sau simbolica.
In loc de concluzie
Ceea ce intretine puterea celor care regizeaza aceste rasturnari nu este forta lor, ci frica oamenilor de a fi imperfecti. Atata vreme cat societatea cere chipuri fara greseala, orice abatere devine o arma. Perfectiunea aparenta e terenul ideal al manipularii: cine vrea sa distruga, nu trebuie decat sa gaseasca o fisura in masca.
Dar poate ca solutia nu este sa intarim masca, ci sa o lasam sa cada. Omul care nu mai pozeaza in perfectiune nu mai poate fi „rasturnat” – pentru ca nu mai sta pe un piedestal.
Nietzsche spunea ca „tot ce e profund iubeste masca”, dar tot el a inteles ca, la un moment dat, masca trebuie sfaramata ca viata sa respire. Foucault, mai tarziu, a aratat ca „omul modern” e o constructie istorica – un chip desenat in nisipul istoriei, menit sa dispara odata cu mareea care l-a facut vizibil.
Poate ca tocmai disparitia acestei perfectiuni artificiale, acest „om social” mereu lustruit pentru scena, va slabi puterea celor care controleaza spectacolul.
Cand oamenii isi vor asuma imperfectiunea ca forma de libertate, niciun regizor nu va mai putea regiza caderi.
Pentru ca nu mai ai ce sa rastoarni atunci cand cineva a invatat sa stea, firesc, pe pamant.